sunt singura.

aseara am participat la un spectacol de teatru de apartament. la care in mod normal intra doar prietenii proprietarului invitati prin sms. eu am castigat pe metropotam. te prezinti la adresa si ora precizata, intri intrun bloc, oferi un obiect ce pentru tine reprezinta singuratatea si primesti un bilet in schimb. urci la ultimul etaj, intri intro garsoniera mititica si intunecata si te inghesui cu alti 15 oameni pe jos pe perne. initial e muzica pe fundal. muzica depresiva. dupa care niste oameni incep sasi faca jocul. iar apoi, at a certain point, dupa ce stai si te uiti la o tipa cam zece minute in liniste cum nu se misca, ti se zice ca tre sa faci si tu acelasi lucru, doar ca pe intuneric. ca exercitiu. asa ca se stinge lumina si atmosfera devine realmente apasatoare si frustranta. pentru ca e bezna, si sunteti 15 oameni intro camera de 3 pe 3, si tie frica sa nu cumva sa tusesti sau sati chioraie stomacul, si abia astepti ca momentul acesta artistic sa ia sfarsit. apoi se scot obiectele singure dintro geata si cine vrea le spune povestea. se mai pune un cantec trist si gata. oamenii par sa se cunoasca intre ei, chiar daca ideea e sa fie necunoscuti. dar presupun ca au anumite legaturi macar prin intermediul celui ce ia chemat pe toti. eu nu cunosc pe nimeni. oamenii isi zambesc, vorbesc, se strang in bucatarie la o tigara. eu sunt doar un intrus. asa ca plec. si, fie ca a vrut fie ca nu, spectacolul sia facut treaba. pentru ca merg pe strada si simt acut ceea ce incercam sa uit.