this is a story of...

girl meets boy. girl falls in love. boy doesnt.

i have no peace. cred ca asta-i in ultima instanta problema.

TU m-ai stricat.

EU eram bine. EU eram multumita. EU nu simteam mare lucru.
apoi EU am fost fericita. EU am simtit.
acum EU nu mai sunt bine. EU nu mai sunt nici fericita nici multumita. EU nu mai stiu cum sa nu simt.

is that so much to ask?

here i am with my book, incercand sa ma afund in lectura si sa trec peste faptul ca e luni dimineata, 8 jumate si eu in loc sa fiu acasa in pat, ma duc la munca, cand ma loveste o discutie despre cum "da mai nasule, da eu cred ca la colon are ea probleme." si continua in aceeasi tematica, intre un cuplu care sta fix in spatele meu. si vorbesc tare. si le mai suna si telefonul. si continua. "pai sa nu se mai duca la ginecolog, sa se duca la alexandrina." would u shut the fuck up! intr-un final ma ridic si ma duc in coltul opus al autobuzului.
de ce trebuie sa vorbeasca oamenii in autobuz? de ce trebuie sa sune telefonul si sa inceapa sa dezbata, timp de 10 statii, divortul nepoatei care-i proasta si se intoarce mereu inapoi la el? sau cum au l-au dus la spital si se simte inca rau, si mai trec mai pe dupa masa, dar tu ce gatesti azi? de ce unii oameni nu-si tin viata privata, privata? chiar nu ma intereseaza. vreau doar sa stau si sa-mi citesc cartea in liniste.

yann tiersen popped up somehow on my youtube. si am fost lovita subit de o tristete iremediabila gandindu-ma la cum ar fi putut sa fie concertul lui, numai ca n-a fost. i mean i got like seriously sad. intr-un cadru bun si cu muzica pe fundal, as putea chiar plange cred. acum, sau sunt eu intr-un stadiu mental instabil, sau muzica lui e atat de faina incat chiar ar merita sa plang.

et voila!

am iesit ieri in oras. am dat peste un amic si-am zis lets hang out a lil. la un moment dat au aparut niste preteni de-ai lui. francezi. si a inceput circul. in primu rand ca m-am prezentat ca "michelle", obisnuita cu cei cativa francezi cu care am avut de-a face in vara. penibil. ma cheama mihaela. de ce m-as prezenta ca michelle? asta gandeam in timp ce ramasesem cu mana intinsa, (singura mana intinsa) incercand sa-mi explic prostia. dupa ce am stat cumintica si i-am ascultat pe ei cum se converseaza, m-a mancat undeva sa-l intreb pe unul din ei: "tu connais georges n'est pas?". bineinteles ca omul nu s-a prins din prima cine-i georges, si a trebuit sa-i explic. doamne cat m-am putut screme sa formulez trei propozitii decente. asa ca a zis el: " hai ca vorbesc eu romana". again: penibil.
mereu imi zic:"bai mai bine ma abtin decat sa fiu jenanta. dar totusi, daca nu ma straduiesc si nu incerc n-o sa-mi iasa niciodata calumea."
nu-mi pot explica ce se intampla. de inteles inteleg cam tot ce aud. ok, daca bagi cuvinte mai putin uzuale sau vorbesti super repede o sa ma pierzi la un moment dat. dar in mare prind. cand formulez ideile in minte merge binisor. am incercat chiar sa vorbesc cu un personaj imaginar in franceza, exasperata fiind de propria-mi incompetenta. dar cand vine vorba sa port o conversatie decenta, se duce totul naibii instant. ma panichez, ma emotionez, ma precipit, incerc sa fac o fraza din cinci cuvinte, si il uit pe al treilea. why?
amicul mi-a zis mai exerseaza. am zis ok. exersez exersez, da pana mea dak eu dat peste un francez o data la doi ani, pentru ce? si se aplica treaba si cu italiana, si cu spaniola, si cu picul de portugheza vorbita in brazilia pe care il stiu. si vroiam sa invat si germana. what the fuck for?
adik e un cerc vicios. nu pot folosi si imbunatati ce stiu pentru ca nu am cu cine sa vorbesc. dar de ce as vrea sa imbunatatesc daca tot nu am cu cine sa vorbesc?

if by this point ive lost u, that this is pretty much how ud feel if i spoke french.

ar fi fain.

cugetari de roadtrip
day one:
-curtea de arges, nu m-a impresionat profund. un orasel de provincie, nici la campie nici la munte, verdeata nitel mai multa decat in medie, biserica, manastire si cam atat.
-transgafarasan: aici e o alta poveste. serpentinele la marginea haului m-au terminat nervos.(vezi rau de inaltime) nici tunelele n-au ajutat prea mult.(vezi claustrofobie) but i have to admit the views were amazin. daca as fi circulat per pedes, asa nitel mai aproape de pereti probabil ar fi fost minuntat. in mod cert insa o impresie a fost lasata, dovada stand cele doua vise post excursie: primul in care zbor cu masina in prapastie, gandindu-ma in cadere:"i knew this would happen!"; si al doilea in care umblu sprintena si vesela in sus catre balea la picior while having the time of my life.
-vidraru: was huuuuge. am avut noroc de-o zi cu soare, and the water was blue, the forest was green, banda noastra era cea de la interior, deci all in all cea mai relaxata parte. a da, era sa uit: si am vazut ursi! like pe marginea drumului!
- as for balea: e prima data cand merg. locu tare laudat deja de multi, sounded great, looked great, dar am ramas cu senzatia ca it looked even beta some years ago, cand nu era impanzit de cabane si cabanute kitschoase in constructie sau construite, tarabe cu slanina si cozonaci (desi de ce sa mint, mi-am luat si eu shorick). anywayz nu-s multe locuri unde pot spune:"i literally had my head in the clouds."
-sibiu. la sibiu am mai fost, pe lumina. acum l-am vazut si pe intuneric. still nice.
day two:
-prislop. este o manastire mica undeva langa hunedoara. ce-i misto e ca e undeva fix intre multi. brazi gigantici, o poienita, fara semnal la telefon. asa un cadru de poveste.
-castelul corvinilor: senzatie mea despre acest castel, lasata de pozele vazute, era ca este undeva in the middle of the mountains, pozitionat strategic, ceva gen bran. de fapt e in mijlocul hunedoarei, lucru care deja taie din impresia artistica. era in ceva reparatii, dar se putea totusi vizita. el ar fi misto, daca nu ar fi atat de paraginit. stateam sa ma gandesc ca daca (si aici nu pot evita cacofonia) castelul asta, care chipurile e in nush ce top 10 al castelelor de nush esac unde, ar fi spre exemplu in franta, ar arata impecabil.
-deva: cetatea era cu totul in reparatie, asa ca n-am vazut decat cum arata de jos.
-arieseni: e un soi statiune de pe valea prahovei, doar ca nu-i pe valea prahovei. la munte, frumos, invazie de cabane ca peste tot.
(is it just me, sau toate locurile odata misto, naturale, naturiste, virgine, au fost invadate de betoane si s-au cam dus naibii?)
-pestera scarisoara: ar fi trebuit sa fie, dar nu a fost. se pare ca drumul nu e accesibil cu masina normala. real shame. am vazut in schimb intrarea in pestera numita pe numele ei poarta lui ionele. weird name, i know. o chestie imensa. intrarea. mai departe n-am purces ca n-aveam nici lumina, nici busola, nici sfoara sau orice altceva iti mai trebe sa te orientezi in bezna basically.
-cheile turzii: care sunt langa turda, obviously, si-s destul de pitite. stanci, apa, padure, veverite all ova. inclusiv o gramada de alpinisti. i dunno how they do the whole hanging 10 meters high thing.
days three, four, five:
-pure relaxation and recovery in the coutryside. adik la bunica. plus ramet, sat, manastire si chei. satul este unul din asta pierdut in munte, manastirea la fel, foarte misto intretinuta si aranjata, iar cheile...tot chei.
day six:
-medias: seamana extrem de mult cu sibiul. strazi, case, atmosfera. ce mi s-a parut tare misto, cetatea din centrul orasului servea drept scoala nemteasca. nush, dar m-am gandit eu ca tre sa fii tare norocos, as a kid, sa ai ca loc de joaca cetatea, si sa mai faci si scoala germana pe deasupra.
-biertan. e o fosta biserica fortificata, undeva intre medias si sighisoara, care seamana extrem de mult cu sighisoara de data asta. are inclusiv o scara acoperita. si e intr-un sat mic si ascuns undeva intre dealuri. real nice.
-viscri. tot biserica fortificata, desi destul de diferita de biertan. misto este ca tot satul plus biserica sunt in patrimoniul unesco, lucru care nu permite nimanui sa schimbe nimic. nu se paveaza strazile, nu se construiesc case noi si nu se strica alea vechi. si tot satul e numai case vechi, sasesti, frumoase si colorate, cu porti mari si camere inalte, just as i love them the most.
iar mancarea din ardeal...nu exista comparatie. painea este dementiala, si pogacelele si covrigii si lipiile cu branza. si sarmalele si ciorba de fasole cu ciolan afumat. si oamenii parcas mai relaxati si vorbesc cu accentul ala specific. as vrea ca intr-un anumit punct al vietii mele sa ma mut acolo. nu intr-un sat pentru ca-s prea comoda. dar intr-un sibiu sau macar brasov.

...nowhere maybe...

what am i suppose to do with my life? for the lov of me nu-mi pot da seama. si am deja 26 de ani. unii lucreaza de la 17-18. si chiar daca au inceput mai tarziu de atat, macar stiu ce vor sa faca. i have no idea. stiu ca as vrea sa nu lucrez. ceea ce e mostly irealizabil. stiu ca as vrea un job usor si cu program scurt, si fara mari obligatii, si platit decent si care totusi sa-mi si placa. dar nu gasesc nimic care sa se pupe cu descrierea de mai sus. probabil pentru ca nu exista. in majoritatea timpului incerc sa ma pacalesc cu ideea ca there is something out there for me and at a certain point in time ill find it. dar dupa un interviu ca asta, cand nu stiu nici daca as vrea sa fiu selectata nici daca nu as vrea, imi dau seama ca traiesc intr-o lume iluzorie. si poate tre sa vina cineva sa-mi dea doua palme si sa-mi zica: "alo! fetito! trezirea! cat crezi ca o mai poti tine asa?!". e frustrant sa stiu ca am facut doua facultati si un master DEGEABA. pentru ca asta e adevarul. ma uit la ai mei si ma gandesc ce mandrii au fost cand am intrat la facultate, cum relatau povestea... si cum trebuie sa se simta acum, uitandu-se la mine si intrebandu-se probabil unde au gresit. nu stiu unde s-a taiat firul dar s-a taiat. pentru ca de la o gandire de tip "vreau sa intru la finante banci si sa lucrez in banca si sa fac bani" am ajuns la o gandire de tipul " nici nu vreau sa aud de banci sau orice alt job care se apropie de tiparul realist. vreau doar ceva...asa...nu stiu esac ce...." unde naiba am disparut eu din anul intai? ce mi s-a intamplat? unde s-a produs deviatia? cum am ajuns in asemenea hal? si mai important unde o sa ajung in acest ritm?

what a difference a day makes.

ieri eram in vama veche. dormeam pana la 12. faceam o baie in mare. leneveam nitel la soare. ma plimbam desculta pe plaja. mancam un gulash deosebit la soni. mai faceam o baie. mai leneveam nitel. mancam o clatita deosebita la papa bun. radeam cu prietenii. mai leneveam nitel.
azi sunt in bucuresti. m-am sculat la 8. m-am imbracat gros. mi-am luat umbrela. am venit la munca. stau pe un scaun in fata unui calculator intr-un birou de 3 pe 3. si ploua.

in vama veche...

se sta cu cortul pe nisip. se face nudism. sunt multi caini. nu mai ti se pare normal sa mergi la culcare seara. se danseaza pe plaja. se vorbeste cu necunoscutii. se mananca bine. cam toata lumea e beata dupa o anumita ora. se asculta boleroul de ravel la ovidiu la rasaritul soarelui. e altfel.

about paris...in a different way.

anul trecut mergeam pentru prima oara la paris. in cadru organizat, cu familie, cu ghid, cu grup. am stat la hotel, curat, central, cu mic dejun. singura, cred c-am apucat sa umblu doar intr-o zi si atunci am avut o experienta neplacuta la metrou. dar, fiind just that one thing, nu prea am luat-o in seama. asa ca atunci, dupa 7 zile de paris, sau chiar mai repede, am tras repede si clar concluzia: "i love paris!". si poate asta nu ar fi deosebit, pentru ca i have loved rome and venice before. dar am zis atunci fara prea mare ezitare: "as putea pleca din romania ca sa locuiesc aici." si cred ca e prima data cand am zis asta.
asa ca atunci cand m-am vazut din nou in drum spre paris, la mai putin de un an distanta, fara familie, pentru doua saptamani, am preconizat the best days of my life, in the best city. turns out, its all a matter of perspective.
stabilisem sa stau la un tip pe care il cunosc vag si urma sa fie plecat in perioada respectiva. totul parea destul de ok. nu mi-am pus prea multe intrebari si probleme. asa am ajuns sa aflu ca mitul aparamentului jegos de burlac prezentat in filmele americane, nu este tocmai un mit. the place was a total mess. cred ca cea mai buna descriere, preluata tot din filmele americane, dar de alt gen, ar fi : biological hazard. odata prima impresie depasita, mi-am zis: wtf, its not like im gonna spend too much time inside.
asa ca a doua zi am luat-o la picior si am inceput sa descopar adevaratul paris. care adevarat paris nu-i chiar perfect. nu sunt nici pe departe rasista, but the amount of black people is like huge. si n-ar fi o problema ca-s negrii. problema este ca-s galagiosi, ca mergi pe strada si te trezesti ca-ti zic diverse chestii, pe care eu una am fost bucuroasa ca nu le-am inteles si umbla in gasti cum vezi, again, in filmele americane. sunt o mixtura dubioasa intre baietasii nostrii de cartier si tigani.
si daca negrii nu ar fi destul, u have the arabs. specie care mie una mi se pare tare periculoasa si parsiva. nu vrea sa generalizez acu nici despre unii nici despre altii, dar marea majoritate se incadreaza in descrierile de mai sus.
and then, to top it all, mai sunt si tiganii. tiganii nostrii. care-s mai multi decat la noi cred. in metrou, la notre dame, in fata galeriilor lafayette. everywhere! trebui sa folosesti romana cu mare atentie si in mare liniste.
si cam asa, in doi timpi si trei miscari, imaginea marelui paris pe care mi-o creasem s-a facut tandari.
bineinteles, am vazut si o gramada de chestii misto. m-am suit prin turnuri, am stat pe iarba prin gradini, am mancat inghetata si tarte si baghete de vis, am beneficiat de clima total necaniculara, am vazut artificiile de ziua nationala si nu in ultimul rand am ascultat u2 live, ceea ce a fost de departe the highlight of my trip .
dar peste toate a planat ca un nor maaaare, stresul de a ma intoarce seara in the little dirty room, si de a nu fi atacata de vreun dubios la metrou sau pe strada.
asa ca pot zice acum, ca felul in care vezi un oras depinde extrem de mult de nevoi de baza, gen cazare decenta si siguranta. si ca parisul meu de anul trecut si parisul meu de anul asta au fost doua experiente totalmente diferite. si ca, de acum inainte, i will think twice before i say: "i could leave my contry and move here."
oricum aseara, in timp ce ma plimbam prin centrul bucurestiului, singura, la ora 11, fara nici un stres, am realizat ca dintr-un anumit punct de vedere e oarecum revigorant sa stiu ca pot face asta aici, la mine acasa, iar la paris nu prea.

god works in mysterious ways.

tin in mana un bilet. un bilet frumos, portocaliu, pe care scrie, u2 360 tour, samedi 11 juillet 2009, stade de france, paris. aproape ca nu imi vine sa cred. acum o luna si ceva ma dadeam practic de ceasul mortii pentru ca n-am castigat acelasi bilet la un concurs guerilla. si ma gandeam uite cum s-a dus sansa mea sa vad din nou parisul si pentru prima data u2. si sustineam sus si tare ca: "life aint fair!". si uite cum intr-o luna doar, am cunoscut niste oameni, am fost invitata la paris, am decis sa accept si am gasit bilet la un concert sold out demult.
asa ca retrag tot ce-am zis. life is fair. its also full of ups and downs and twists and turns. and amazingly enough some dreams do come true.

dar nu mam panicat. inca.

aseara am iesit in oras cu niste prieteni si prietenii lor veniti de la paris. cu avionul. la otopeni. acelasi otopeni prin care au trecut persoanele diagnosticate cu gripa porcina azi.
de vreo jumatate de ora tusesc un pic mai mult decat de obicei si ma cam doare capul. si am starea accea pe care am mai avuto right before a flue.

this will not be over quickly. you will not enjoy this. i am not your queen!

aseara am revazut filmul 300. i still find it amazing. nu stiu cum sa explic exact. dar daca cineva mar intreba :"whats ur favourite movie?" or somethin like that asta ar fi unul din filmele la care mas gandi. realizez ca nu e un film cu nush ce substrat, sau intriga sau altceva. dar e un film care ramane cu tine dupa cel vezi. maybe is the music, maybe its the light and the colors, maybe its the slow motion frames, maybe its the naked men. nu pot pune degetul pe chestia care ma face sa declar ca 300 este in my top 10. but its there.

putini sunt cei care au intr-adevar cei "sapte ani de acasa". asta constat eu. poate ca suna ciudat venind de la mine, care am doar 26 de ani, treaba asta specifica celor de varsta a doua sau a treia. sau ma rog asa mi se pare mie. adica, daca undeva cand eram in liceu sau facultate mi-ai fi zis, "in cativa ani o sa faci tu pe lupu moralizator", as fi ras probabil si as fi raspuns "yeah right!".

dar se pare ca la asta s-a ajuns. trebuie sa fac aceasta afirmatie, pentru ca ma lovesc de lipsa acuta a "celor sapte ani de acasa" peste tot. nu o pot defini altfel. nu ii pot da un nume, pentru ca sa manifesta diferit. in general e nesimtire, in alte cazuri indiferenta sau sictir. fiecare cu tiparul lui.

sa incepem cu manifestarile de baza, ale oamenilor de rand, peste care dai pe strada. vrei nu vrei sunt peste tot. sunt taranii care fluiera sau fac remarci deloc subtile, gen "alo papusha!". si-ti vine sa le zici "taci drecu din gura, retard idiot. ce cacat rezolvi cu "alo papusha"? nu vezi ca nu te bag in seama". incerci o data, incerci de doua ori, da dupa te potolesti. dar nu, ei persevereaza in prostia proprie. astia sunt specia cea mai des intalnita cred, si cea mai enervanta. pentru care mi-as dori sa am un plici. pentru fiecare "alo papusha" sa primeasca un plici peste gura. s-ar potoli probabil.

apoi sunt cei scarbosi, care fie isi sufla mucii pe strada, fie scuipa zgomotos, sau, si mai minunat, considera ca pot face pipi dupa o roata de masina, ca nu-i vede nimeni.

mai e o categorie deosebita. cei care vorbesc tare, hahaie si chitaie prin mijloacele de transport in comun. metrou, tramvai, autobuz, nu conteaza, ei, dar si ele, pur si simplu trebuie sa-si discute problemele medicale, familiale sau de orice alta natura, in gura mare, cu amicul/amica de langa sau de la capatul celalalt al telefonului. asa ca daca vrei sa citesti o carte spre exempu, tre sa iti aduni toate resursele de pace si serenintate interioara ca sa faci fata.

asta ar fi asa un fel de baza piramidei.

apoi vin oamenii de pe langa tine. colegii de birou, amicii amicilor, si alte persoane pe care le cunosti vag.

is life fair?

saptamana asta radio guerilla a dat like the best premiu ever. bilete la concertul u2 de la paris. u2! paris! how can u top that? miam facut playlist. am cantat acasa. am cantat la birou. am cantat in tren. am cantat pe strada. i woke up every morning and i went to bed every evenin with u2 in my head. i brushed my teeth singing "i have climbed highest mountain, i have run through the fields". cred ca daca mai fi sculat la 2 noaptea si ai fi zis: "canta u2 acum!"as fi cantat. trei zile nam prins linia libera. in ultima zi, am reusit. am reusit si sa cant bine din cate mi sa spus, in ciuda unor emotii cum nam avut in viata mea. aproape ca nu mai puteam respira. era ceva similar cu senzatia pe care o ai dupa ce urci 100 de scari or something. simteam cami sare inima afara pe gat. problema a fost ca si persoana cu care concuram a cantat la fel de bine. si atunci ce siau zis ei? hai sa facem un quiz. despre u2. in momentul ala am stiut ca sa terminat. nam raspuns la nici o intrebare. nus genul de fan care sta sa toceasta istoria formatiei, sa stie exact cate albume au scos, si cate cantece are fiecare album si cum se numeste fiecare cantec. nu vad rostul unor astfel de informatii. sunt insa genul de fan care ar sta sin cap sa prinda un concert deal lor, care odata ajuns la concert canta de la cap la coada si iese deacolo in extaz, care atunci cand oricine iar zice :"they are overrated." o sa zica imediat:"fuck off. u2 will never be overrated!". tipa care a mers mai departe a luat in final si biletele. logica mea e relativ simplista: "am fost la fel de bune"+"ea a luat biletele"= "daca stiam un quiz nemernic eram eu acolo". so now u tell me.

when i grow up i wanna be a bobo.

am fost in vacanta de paste. four days or so. nu pot zice cam facut mare lucru. am fost la tara, la bunici, cu familia yada yada. am mancat, am dormit, mam plimbat, am facut ceva poze, mam jucat cu ceva animale. nothing fab. but still. i loved it. 6 ore pe drumul de intoarcere nu mam putut gandi decat: man this was good. and man i hate going back to work. sau nam gasit jobul potrivit, lucru ce ar fi pe de o parte acceptabil pentru ca inca mai am sanse, pe de alta parte trist, pentru ca am o varsta, saaaaauuuuu....i just wasnt made for work. stiu, poate suna banal. cui ii place in fond? dar sa stiti cas unii care chiar nu pot fara. fara sa se scoale dimineata, fara sasi bata capul zilnic timp de minim opt ore in fata unui birou. chiar sunt. iam vazut eu. ceea ce e ok pana la urma pentru ca daca toti ar fi ca mine sar ajunge la haos presupun. dar tocmai pentru ca nus toti ca mine, inca mai trag speranta ca at one point, o sami gasesc si eu linistea. adica un job asa relaxat. in termenii moderni freelancer. sa ma scol cand vreau, sa plec cand vreau, sa stau cat vreau, sa vin cand vreau, sa fac ce vreau, sa ma duc unde vreau, si printre picaturi sa si scot bani din asta.
acum ceva vreme am vazut un soi de documentar despre paris. siam aflat despre "bobos". les bourgeois bohemes. si cum ei sunt unii de umbla prin paris, in special marais, care se intampla sa fie unul dintre cartierele care miau placut cel mai mult. sunt imbracati fashionably, nu muncesc, dar au bani, si se plimba, ies si in genere nu fac nimic. and right then and there i decided.

a different saturday

de ceva vreme incerc sa fac lucruri pe care nu leas face in mod normal, lucruri pe care unuii oameni din jurul meu le considera cel putin dubioase. asa ca, pe acest principiu, sambata dimineata am decis sami iau aparatul foto si sa raspund unei invitatii de pe metropotam. foto safari in rahova. in opinia unora poate parea oarecum ciudat sa te duci asa de nebun, sa te intalnesti cu niste oameni pe care nui stii, intrun loc pe care nul stii, nu tocmai prietenos in cazul de fata, ca sa...uh...faci poze. well i did. am luat tramvaiul de la unirii pana la piata chirigiu, care nu este actually o piata, si am mers trei statii. siam dat intai peste 2 oameni, care sau facut 4, si apoi 10 si apoi 20 si. si am avut noroc de o zi demential de frumoasa de primavara, intre doua zile depresiv de ploiase de toamna. si neam plimbat printro fabrica parasita, pana neau dat afara cei care furau diverse chestii deacolo, sub pretextul ca e proprietate privata. siam ajuns pe niste strazi cum nu credeam ca pot exista in bucuresti si cu atat mai putin in rahova, si care mie una imi aminteau de italia. si mam jucat cu tot soiul de catei si pisici. si am cunoscut oameni noi si interesanti. siam facut poze. si, desi initial, plecasem oarecum indoita deacasa, gandinduma la toate felurile in care lucrurile ar putea merge prost, am descoperit multe feluri in care lucrurile pot merge bine.

i rest my case.

july first. bestfest. the killers. and me.

but ill always be a dog person.

a cat is not a dog. thats the simple truth. a cat dont shake her paw. a cat dont sit, roll over or play dead. a cat dont answer to a name. a cat dont lick ur hand. unless it tastes like food. a cat dont put its paws on ur knees. unless its trying to get to the table to get the food. a cat might run for the ball u throw, but it wont fetch it for sure. a cat dont chase u if ull run. a cat dont know when ur comin home, and wont welcome you shakin her tale.
dont get me wrong. i lov cats. i own one.