cum am intrat la de phazz.

- vreti bilet?
- cu cat il dai?
- 150.
- LOL.
- ce?
- e mult prea scump.
- da cat vreti sa dati?
- uuuu...50 maxim.
- bine, haideti, datimi 80.
- domne am 50.
- bine bine haideti luati biletu si datimi 70.
- frate nam decat 50.
- bine haideti. uitati biletu. acu datimi si banii.
- ooofff...nam decat 40 in portmoneu.
- nu se poate, e bilet de la sefu.
- imi pare rau. uitati. luatil inapoi.
- bine haide datimi 40.
- multumesc.

how can u not lov paris?!

or is ignore the new policy?

pe mine mama manvatat sa raspund la mail. asta ar fi singura chestie care imi vine in cap ca raspuns la fenomenul prin care trec in ultima vreme. am dat niste mailuri unor oameni pe care ii cunosc foarte putin sau deloc. mailuri cu scop clar. trimitemi niste poze pe care tu le ai si eu nu le am. si ca raspuns, nu numai ca nam primit nici o poza, dar nici macar un mail gen : "nam timp, chef or waeva to send ova the fuckin picchas". pentru ca asta as intelege. ok nu vrei numi dai. pana si femeia de la facultate care mia raspuns la telefon ca sami zica : "nu suntem aici, sa terminat programul." mi sa parut mai in regula. but no answer at all. thats just plain rude. nu se face. wtf. sunt eu singura de aceasta parere? a innebunit lumea de tot?

and for the seaside.

a venit toamna. in ultimul weekend de vara. i always hate it when the summer ends. chiar daca a fost canicula. si am murit de cald. si am transpirat in autobuze mirosind dubios. si nam putut sa dorm bine noaptea. totusi la primul semn de racire, chiar daca asta inseamna de la 40 la 30, eu tot am simtit o strangere de inima. si am ajuns la concluzia ca as mai fi putut suporta. asfaltul incins, aerul irespirabil. all for the summer nights.

hai doar la bis!

so i got these friends. simpatici ei in general. doar ca atunci cand vine vorba de diverse concerte sau cantari apare mai tot timpul o problema. lets say the concert starts at 8. they show up at 8 30. si sa zicem ca peste asta as putea trece, daca nu as fi legata de ei cateodata din diverse motive. ordinea lucrurilor e cam asa:
eu zic "deci ne gasim pe la un 7, cu ce mai intarziati, pana ajungem, pana gasim un loc, luam un suc, numai bine se face 8".
ei zic "sorry, da noi aveam treburi, si nu terminam mai repede de 7 jum".
eu zic "pai, incepe concertu".
ei zic "si ce daca pierdem umpic".
e si asta e replica la care mie imi creste tensiunea instant. cum e frate posibil sa ai un concert, si vorbim aici de artisti internationali pe care, odds r, sai vezi o data in viata, si care si asa stau maxim 2 ore pe scena, si tu sa zici "eee... si ce daca pierdem juma de ora?" wtf! cum sa nu ma crizez? cum sa nu tip in telefon? ok poate si interesul meu in domeniul muzical e unul mai ridicat decat al lor, da daca tot te hotarasti sa mergi, dute naibii de la inceput pana la final.

and tired.

a fost si bestfestu. trei zile de muzica. si dupa astea trei zile mam trezit azi dimineata cu un gust amar. pentru ca am realizat prostia pe care am comiso aseara. cred ca am suferit un scurtcircuit de moment atunci cand am luat decizia sa stau la nelly furtado in loc sa merg la manu chao. poate din cauza persoanelor din grup, poate din cauza intarzierii concertului dinainte sau nush. numi pot da seama ca naiba a fost in capul meu in acel moment. cert este ca dupa ce de cand sa anutat lineupul and i couldnt give a rats ass bout nelly, pana saptamana trecuta cand am ascultat manu chao si nu nelly furtado, si pana alaltaieri alegerea era una destul de clara. dar ieri parca sa rupt firul. i went blank. i stopped thinking. i try to blame the ones that made me chose in the first place. dar e tardiv. all i know is im in a miserable mood. poate e si din cauza ca sa terminat tot, si dupa trei zile de activitate muzicala intensa, i now feel lost.

shame on me!

deci a fost cutremur in china. 9000 were killed. si cemi trece mie prin cap. e...si asa erau multi....wa kind of dark ivil creature lives inside me?!

no words needed

am fost pentru prima data la un spectacol de dans. parea interesant din prezentare, era cu razvan mazilu, cu muzici moderne, asa ca pe fundalul dorintei mele intense de culturalizare din ultimul timp, am zis hai so incercam si pasta. tre sa recunosc, ma asteptam la ceva ok, poate plictisitor, plecand de la premisa, its just dance, no lines, no words. trebuie sa recunosc ca i was given a big surprise. o ora si jumatate cat a tinut toata treaba, i couldnt take my eyes of the stage and i felt again like maybe the first time that as a child i went to a puppet show or a movie. happy. nush cum au reusit sa combine dansul cu muzica, cer este ca a iesit ceva fabulos, care pot zice ca ma impresionat mai mult decat orice film sau piesa de teatru vazuta in a long time.

...or just human

i had no saturday night plans. so after viewin some movies at a film festival, i found myself at about 11 pm, all alone and naturally cu chef imens de a face ceva. fenomenul amplificat of course, de grupuletele vesele din jurul meu caresi planificau restul serii de sambata. some of my usual friends had bigger plans, without me, others had their phones closed, so in a grinchy mood, i had to go home and sleep. pe principiul cum te culci asa te scoli, i wasnt rly happy on sunday mornin. so when one of my friends with bigger plans called and startin tellin me what a great, fabulous, fantastic, extraordinary time she had had til 4 am i wasnt all that excited. adik eu inteleg frate, teai distrat, a fost super. dar in conditiile in care stiai ca im havin like a bad day datorita serii mele ratate, why tf would u start braggin bout urs. am i crazy? am i selfish?

sunt singura.

aseara am participat la un spectacol de teatru de apartament. la care in mod normal intra doar prietenii proprietarului invitati prin sms. eu am castigat pe metropotam. te prezinti la adresa si ora precizata, intri intrun bloc, oferi un obiect ce pentru tine reprezinta singuratatea si primesti un bilet in schimb. urci la ultimul etaj, intri intro garsoniera mititica si intunecata si te inghesui cu alti 15 oameni pe jos pe perne. initial e muzica pe fundal. muzica depresiva. dupa care niste oameni incep sasi faca jocul. iar apoi, at a certain point, dupa ce stai si te uiti la o tipa cam zece minute in liniste cum nu se misca, ti se zice ca tre sa faci si tu acelasi lucru, doar ca pe intuneric. ca exercitiu. asa ca se stinge lumina si atmosfera devine realmente apasatoare si frustranta. pentru ca e bezna, si sunteti 15 oameni intro camera de 3 pe 3, si tie frica sa nu cumva sa tusesti sau sati chioraie stomacul, si abia astepti ca momentul acesta artistic sa ia sfarsit. apoi se scot obiectele singure dintro geata si cine vrea le spune povestea. se mai pune un cantec trist si gata. oamenii par sa se cunoasca intre ei, chiar daca ideea e sa fie necunoscuti. dar presupun ca au anumite legaturi macar prin intermediul celui ce ia chemat pe toti. eu nu cunosc pe nimeni. oamenii isi zambesc, vorbesc, se strang in bucatarie la o tigara. eu sunt doar un intrus. asa ca plec. si, fie ca a vrut fie ca nu, spectacolul sia facut treaba. pentru ca merg pe strada si simt acut ceea ce incercam sa uit.

i want it back

i am employed. ma cuprinde o bucurie maxima vinerea. astept cu nerabdare sa se termine ziua. si sa vina weekendul. sa stau in oras pana la 4 dimineata, sa dorm pana la 1, sa pot sa plec si sa vin cand vreau, sami fac programul cum vreau, asa cum era pe vremuri. iar ziua de luni e crunta. iar mai nou, decand e soare si e primavara, numi doresc decat sa ies din birou si sa plec. sa ma plimb. oriunde. oricum. in birou e cald. deja. si e sau prea lumina sau prea intuneric. si it doesnt feel like the place for me. si tot cemi vine in cap, este un articol pe care lam citit in b24 acu ceva timp, written by a freelancer. an ode to freelancing. in care povestea cum, intro miercuri a iesit dimineata si sa plimbat prin parc si a mancat covrigi si a povestit cu un prieten si nu sia dat seama cand sa facut seara. i miss that.

good to give

urmarind stirile intamplator aseara am aflat o treaba. se pare ca biserica este de acord cu donarea de organe. if u go brain dead that is. si mam bucurat sincer. cus im a religious person. and i wanna give. asa ca, intro singura stire tv sa rezolvat o dilema dea mea mai veche. acum mai ramane sa aflu unde si ce trebuie semnat in order to become ei potential donor.

....

aveam o colega la master in primul an. mi se parea foarte tare tipa. she looked like a model. literally. era inalta si subtire, si se imbraca impecabil. avea haine de la diverse firme "deluxe", dar nu le purta ostentativ. are aranjata in permanenta. purta aparat dentar dar fara nici o jena. era desteapta, si incisiva. probabil din cauza originii germane. avea vreo doua firme si mai si lucra si in alta parte. umbla prin locuri misto si cunostea lume multa. in ciuda statului "ridicat", nu prezenta nici un soi de aer superior. dupa primul semestru a disparut brusc. am crezut ca sa lasat de master, pentru ca zicea la un moment dat ca nu mai aer timp. this was like a year ago.
azi am primit un mail din partea unei colege. scria simplu: anunt. o mai stiti pe colega noastra blonda si inalta care starea in banca 1? a murit ieri dupa o lunga perioada de suferinta.

but im not a tree hugger yet.

nush ce se petrece cu mine in ultimul timp. am inceput sa am tot soiul de reactii ciudate. poate din cauza articolelor din ziare, sau a emisiunilor tv, sau a campaniei de pe guerilla. im startin to become aware of certain things. eco things. fie ca inchid lumina cand ies din camera, pentru ca electricitate e scumpa , fie ca las apa sa curga la un debit mai redus pentru ca resursele planetei sunt limitate, fie ca folosesc mai putine hartie pentru ca se taie prea multi copaci, fie ca refolosesc pungile de plastic pentru ca nu sunt biodegradabile. i guess im gettin in touch with my environmentalist side or somethin...

one day turned out to be too much.

twas all an illusion. a tease. mia arat ca se poate, dar totusi nu sa putut. poate pentru ca am fost singura care sia dorit.

one day!

let it snow! let it snow til tomoro!a day is all i need!for closure.

si nu..nu o sa te mai vad, decat poate din intamplare!

din cand in cand mai mergi pe strada si dai peste o persoana cunoscuta. o persoana cu care ai socializat at one point, in mai mica sau mai mare masura, in genere mai mica, si pe care nai vazuto in a pretty long time. si va salutati sau va pupati dupa caz, and u do the small talk :"si tu ce faci?","pe unde lucrezi?", "carei viata ta?", yada yada yada. si dupa asta, in mod normal ,pentru ca fiecare are treaba si merge undeva, u say " well twas fun seein ya, have a nice life, good luck with the exams, job or waeva". si apoi eu una intampin o problema. oricat as incerca sa ma abtin, i find myself sayin the words "lets get together sometimes". and i know, the very moment the words go out that its all crap, and its neva gonna happen. ca e doar o fraza politicoasa pe care neam obisnuit so zicem. dar nush cum, oricat as incerca, tot se strecoara.

i rly dont like mean people. vorbesc aici de persoanele care fac rautati de placere, persoanele care te vorbesc de rau cand nu esti in camera nu pentru un motiv anume sau pentru ca ai merita, ci pentru ca asta e tot ce stiu sa faca. persoanele care zmabesc malitios, in timp ce din ochi iti arunca cele mai urate jigniri. persoanele care la un salut prietenos sau o intrebare bine intentionata, iti raspund cu ignore sau sictir. persoanele pe care oricum leai lua nu e destul de bine. people that feed on others misery and troubles. nu inteleg astfel de oameni. nam fost crescuta asa, nu stiu sa fiu asa si nu pot rezona in nici un fel cu ei. pana la acest punct al vietii mele, am putut intro mare masura ca atunci cand intalneam un sambure ceva mai mare al acestor caracteristici in persoane din jurul meu sa ma distantez rapid dar sigur. dar cum o alta etapa a inceput, lucrurile sau schimbat. and i find my self in contact with this particular line of humans on a rather daily basis.
da, intradevar, dupa cum presupuneam in urma cu ceva timp, my job couldnt have been perfect. am gasit si hiba. my coworkers. not all, but some. they fit the pattern. and twould be enough reason to consider sayin "the hell with it all! im gettin me another job". but then i go and think. fato, pe ce lume traiesti? just because u were lucky enough to ignore them so far, it dont mean the world isnt loaded with them. u cant pass a good chance cus of them. asa ca stau, inghit in sec, do a zen moment, and move along. maybe in time it gets easier. sure hope so.

im so excited...and i just cant hide it...

in teancul de reviste de la birou, am dat intamplator peste un timeout. scria mare pe el "ce ne aduce 2008". asa ca am deschis siam inceput sa rasfoiesc avid. and i got all excited. festivaluri, concerte, spectacole si tot soiul de manifestari din astea culturale. eram ca avarul in fata cufarului cu bani, ca gollum in fata the preciousului, cu ochii mari, frecandumi mainile si aproape salivand peste paginile colorate. in mod corect pot presupune ca mia crescut si tensiunea si in timp ce mai dadeam cate o pagina, si mai notam in carnetel cate o data, ma gandeam pe cine sa sun mai intai ca sa spread the fabulous news. exista posibilitati, exista sanse, exista deschidere. at one point am dat peste o stire cum ca poate vine U2. i mean, common, U fuckin 2!

i want more...

uitasem cei aia zapada. zapada serioasa i mean. anul trecut a mers usor, uscat, lejer. siam zis atunci this is ok. nu e jeg, nu ma murdaresc, lets keep it like this. plus ca miam facut eu calculele, cu incalzirea globala and stuff, probabil ca iarna adevarata nici no sa mai vina. si totusi in dimineata aia, cand mam trezit siam tras perdelele, siam vazut bucurestiul inzapezit...i actually screamed. nu tin minte sa fi tipat vreodata de fericire. and yet a snow did that. i guess childhood memories were triggered. vremurile bune, cand eram la bunici, si ma dadeam cu sania si faceam om de zapada si ma tavaleam pe jos pana la epuizare. that day it was just me and the snow. and the dumb smile that i couldnt wipe of my face. nam scris atunci. nam apreciat destul. dar ieri iesind din nou pe strada ma lovit. miam dat seama ca sa topit. ca sa dus si cel mai probabil no sa mai vina. siam fost trista.