no words needed

am fost pentru prima data la un spectacol de dans. parea interesant din prezentare, era cu razvan mazilu, cu muzici moderne, asa ca pe fundalul dorintei mele intense de culturalizare din ultimul timp, am zis hai so incercam si pasta. tre sa recunosc, ma asteptam la ceva ok, poate plictisitor, plecand de la premisa, its just dance, no lines, no words. trebuie sa recunosc ca i was given a big surprise. o ora si jumatate cat a tinut toata treaba, i couldnt take my eyes of the stage and i felt again like maybe the first time that as a child i went to a puppet show or a movie. happy. nush cum au reusit sa combine dansul cu muzica, cer este ca a iesit ceva fabulos, care pot zice ca ma impresionat mai mult decat orice film sau piesa de teatru vazuta in a long time.

...or just human

i had no saturday night plans. so after viewin some movies at a film festival, i found myself at about 11 pm, all alone and naturally cu chef imens de a face ceva. fenomenul amplificat of course, de grupuletele vesele din jurul meu caresi planificau restul serii de sambata. some of my usual friends had bigger plans, without me, others had their phones closed, so in a grinchy mood, i had to go home and sleep. pe principiul cum te culci asa te scoli, i wasnt rly happy on sunday mornin. so when one of my friends with bigger plans called and startin tellin me what a great, fabulous, fantastic, extraordinary time she had had til 4 am i wasnt all that excited. adik eu inteleg frate, teai distrat, a fost super. dar in conditiile in care stiai ca im havin like a bad day datorita serii mele ratate, why tf would u start braggin bout urs. am i crazy? am i selfish?

sunt singura.

aseara am participat la un spectacol de teatru de apartament. la care in mod normal intra doar prietenii proprietarului invitati prin sms. eu am castigat pe metropotam. te prezinti la adresa si ora precizata, intri intrun bloc, oferi un obiect ce pentru tine reprezinta singuratatea si primesti un bilet in schimb. urci la ultimul etaj, intri intro garsoniera mititica si intunecata si te inghesui cu alti 15 oameni pe jos pe perne. initial e muzica pe fundal. muzica depresiva. dupa care niste oameni incep sasi faca jocul. iar apoi, at a certain point, dupa ce stai si te uiti la o tipa cam zece minute in liniste cum nu se misca, ti se zice ca tre sa faci si tu acelasi lucru, doar ca pe intuneric. ca exercitiu. asa ca se stinge lumina si atmosfera devine realmente apasatoare si frustranta. pentru ca e bezna, si sunteti 15 oameni intro camera de 3 pe 3, si tie frica sa nu cumva sa tusesti sau sati chioraie stomacul, si abia astepti ca momentul acesta artistic sa ia sfarsit. apoi se scot obiectele singure dintro geata si cine vrea le spune povestea. se mai pune un cantec trist si gata. oamenii par sa se cunoasca intre ei, chiar daca ideea e sa fie necunoscuti. dar presupun ca au anumite legaturi macar prin intermediul celui ce ia chemat pe toti. eu nu cunosc pe nimeni. oamenii isi zambesc, vorbesc, se strang in bucatarie la o tigara. eu sunt doar un intrus. asa ca plec. si, fie ca a vrut fie ca nu, spectacolul sia facut treaba. pentru ca merg pe strada si simt acut ceea ce incercam sa uit.