si ca sunt redundanta.

vroiam sa scriu. despre cum de-o luna incoace ma lamentez despre cum mor de cald si cum imi doresc sa vina iarna. si cum, imediat ce am simtit o urma de toamna in aer si mi-am dat seama ca nu am vazut marea anul asta, am simtit o strangere de inima si m-a cuprins un sentiment ciudat si greu de descris. un mix asa de neliniste intensa, tristete iremediabila si dor subit de apa sarata si nisip cald. apoi mi-am adus aminte ca am scris ceva asemanator acum doi ani. si am realizat ca lucrurile nu s-au schimbat major, ca eu nu m-am schimbat major.

nu inteleg oamenii care:

1. merg la un concert gen sala palatului, si se invart pe holuri si stau la taclale si intra in sala la zece minute - un sfert de ora dupa ce a inceput cantarea.
2. pleaca de la un concert oriunde s-ar tine el, cu 10 minute - un sfert de ora inainte, "ca sa nu prinda aglomeratia".

havent u heard of selection for fucks sake?

retele de socializare and stuff. poze. aproape toata lumea are si poze. multa lume are si poze cu propria si multiubita personalitate. pui poze cu tine. ok. inteleg. sa vada lumea cine esti. cum arati. e, si aici intervine problema mea. de ce ai pune poze cu tine miscate, strambe si basically care nu te avantajeza de nici un fel? nu vorbesc aici de blurry artistical stuff. vorbesc de chestiile facute cu mobilul cu camera de 0,01 pixeli. de ce ai pune, ca poza care te reprezinta, una proasta. nush, e ca si cum te-ai imbraca aiurea in mod intentionat si ai iesi asa pe strada. de ce ai face asta?
si ca sa trec la punctul doi, presupunand ca unii pur si simplu nu-si dau seama ce-i avantajeaza si ce nu, de ce ai pune 10 poze asemanatoare la un loc. de ce ai avea trei poze cu tine pe aceeasi banca, in aceeasi pozitie, una mai la stanga, una mai la dreapta si una mai pe centru? si inca trei cu tine pe malul lacului una cu mana dreapta wavin, una cu mana stanga wavin si una cu ambele maini wavin. poate suna idiotic ceea ce spun, dar uitati-va atent. se gasesc multiple cazuri de astfel de persoane. and they piss me off.

...

yann tiersen popped up somehow on my youtube. si am fost lovita subit de o tristete iremediabila gandindu-ma la cum ar fi putut sa fie concertul lui, numai ca n-a fost. i mean i got like seriously sad. intr-un cadru bun si cu muzica pe fundal, as putea chiar plange cred. acum, sau sunt eu intr-un stadiu mental instabil, sau muzica lui e atat de faina incat chiar ar merita sa plang.

acest post este rezultatul stresului ocazionat de oamenii care nu stiu cand trebuie sa se opreasca.

realizez ca in realitate sunt destul de critica si selectiva atunci cand imi aleg oamenii cu care socializez. indeaproape that is.
adica tindeam sa cred ca-s o persoana sociabila. ca-mi fac prieteni usor. dar cred ca m-am inselat. da, pot face conversatie cu cam toti colegii de birou, barbati sau femei, mai tineri sau mai batrani. pot saluta si intretine cam orice amic al unui amic care imi este prezentat intr-un context social sau cultural oarecare. imi este usor sa fac "discutie mica" cu persoane cu care nu am cam nici o treaba.
dar undeva aici trag linia. nu apreciez oamenii care se baga in viata mea aiurea si care prespun ca ne cunoastem destul de bine ca sa ma intrebe chestii personale. pot sa le ascult problemele sau sa le fiu confidenta in anumite limite. dar nu vreau sa se astepte acelasi lucru de la mine. nu-mi place sa fiu iscodita in legatura cu ce fac, unde merg sau cu cine. nu mi se pare normal sa-mi impart problemele cu oricine.
din cand in cand se mai iveste cate o persoana cu potential. persoana in compania careia ma simt bine, cu care imi face reala placere sa vorbesc. in fata careia simt ca pot spune cam tot ce vreau. dar asemenea cazuri sunt rare.
in rest, am prietenii mei. sunt oameni atent selectionati si testati pe parcursul multor ani. nu sunt multi, dar sunt buni. EI, sunt prietenii mei. VOI, restul, nu.

this be no joke.

cum a decurs interviul unei amice cu seful mare al unei firme mari.
- o sa facem un test de cultura generala.
- care erau atributele fizice ale lui stefan cel mare?
- dar ale lui mihai viteazul?
- ce materii ati facut in clasa a treia?
- dar intr-a sasea?
- desenati-mi tabelul lui mendeleev.
- spuneti-mi numele tuturor judetelor si resedintelor de judet din tara, prin care ati trecut.
- descrieti-mi sistemul auditiv al sarpelui.
- recitati poezia "catelus cu parul cret".
Q.E.D.

or else it would have been death by laziness.

azi noapte m-am trezit brusc si am simtit cum se misca patul. destul de tare. am zis ca-i cutremur. a durat cateva secunde. secunde in care, ca si ultima data cand a fost cutremur si eram in acelasi loc, m-am gandit ca blocul in care locuiesc e vechi si ca, la o adica, poate pica right then and there and that just might be the end of me. dupa care m-am gandit ca ar trebui probabil sa ma dau jos din pat si sa ma duc sa stau in tocu usii sau sub grinda sau whatever. dupa care m-am gandit, and this its where it gets not so natural or in tune with self preservation, m-am gandit deci... ca mi-e lene. si nu m-am miscat din pat.
noroc ca nu a fost cutremur.

dunno

traiesc o dilema existentiala. in mintea mea se bat cap in cap doua teorii despre felul in care ar trebui basically sa-mi traiesc viata.

pe de o parte este teoria mea proprie si personala, construita in timp si din experienta, care zice ca nu trebuie niciodata sa te astepti la cel mai bun rezultat, sau nici macar la un rezultat bun. trebuie sa vizualizezi esecul sau ma rog the worst case scenario, pentru ca atunci in mod sigur, vei avea parte de un rezultat egal sau mult mai bun. bineinteles ca aceasta teorie e strict proprie si bazata pe autodiagnosticarea ca persoana usor emotionabila/excitabila care in momentul in care lucrurile nu merg sau nu ies asa cum a sperat are parte de o dezumflare la fel de accentuata.

pe de alta parte este teoria budhisto fengshuisto waeva conform careia pentru ca lucrurile sa se intample trebuie sa gandesti pozitiv, sa vizualizezi rezultatul scontat, be the goal and all that bla bla.
asa ca nu stiu cum ar trebui sa actionez. sunt in ceata cum ar veni. sa merg pe calea deja batuta si stiuta, care presupune o varianta nu negativista ci realista? saaauuu sa incerc sa trec la varianta zeno pozitiva?

ai un foc?

weekendul meu este o tigara. o tigara pe care o gasesti cu infrigurare dupa ce zile intregi, la numar cinci, ai umblat buimac si disperat, sau depresiv si isteric, sau in posibil sevraj, numarand in gand orele, minutele si secundele pana cand o sa o ai din nou, o sa o rotesti intre degete, o sa o simti pe buze si o sa o inspiri cu deosebita pofta. iar cel mai crunt este sa iti primesti tigara si sa n-ai cu ce o aprinde. sa o tii in mana si stai sa te uiti la ea, sa o vezi cum e irosita aiurea.

this is a story of...

girl meets boy. girl falls in love. boy doesnt.

i have no peace. cred ca asta-i in ultima instanta problema.

TU m-ai stricat.

EU eram bine. EU eram multumita. EU nu simteam mare lucru.
apoi EU am fost fericita. EU am simtit.
acum EU nu mai sunt bine. EU nu mai sunt nici fericita nici multumita. EU nu mai stiu cum sa nu simt.

is that so much to ask?

here i am with my book, incercand sa ma afund in lectura si sa trec peste faptul ca e luni dimineata, 8 jumate si eu in loc sa fiu acasa in pat, ma duc la munca, cand ma loveste o discutie despre cum "da mai nasule, da eu cred ca la colon are ea probleme." si continua in aceeasi tematica, intre un cuplu care sta fix in spatele meu. si vorbesc tare. si le mai suna si telefonul. si continua. "pai sa nu se mai duca la ginecolog, sa se duca la alexandrina." would u shut the fuck up! intr-un final ma ridic si ma duc in coltul opus al autobuzului.
de ce trebuie sa vorbeasca oamenii in autobuz? de ce trebuie sa sune telefonul si sa inceapa sa dezbata, timp de 10 statii, divortul nepoatei care-i proasta si se intoarce mereu inapoi la el? sau cum au l-au dus la spital si se simte inca rau, si mai trec mai pe dupa masa, dar tu ce gatesti azi? de ce unii oameni nu-si tin viata privata, privata? chiar nu ma intereseaza. vreau doar sa stau si sa-mi citesc cartea in liniste.

yann tiersen popped up somehow on my youtube. si am fost lovita subit de o tristete iremediabila gandindu-ma la cum ar fi putut sa fie concertul lui, numai ca n-a fost. i mean i got like seriously sad. intr-un cadru bun si cu muzica pe fundal, as putea chiar plange cred. acum, sau sunt eu intr-un stadiu mental instabil, sau muzica lui e atat de faina incat chiar ar merita sa plang.

et voila!

am iesit ieri in oras. am dat peste un amic si-am zis lets hang out a lil. la un moment dat au aparut niste preteni de-ai lui. francezi. si a inceput circul. in primu rand ca m-am prezentat ca "michelle", obisnuita cu cei cativa francezi cu care am avut de-a face in vara. penibil. ma cheama mihaela. de ce m-as prezenta ca michelle? asta gandeam in timp ce ramasesem cu mana intinsa, (singura mana intinsa) incercand sa-mi explic prostia. dupa ce am stat cumintica si i-am ascultat pe ei cum se converseaza, m-a mancat undeva sa-l intreb pe unul din ei: "tu connais georges n'est pas?". bineinteles ca omul nu s-a prins din prima cine-i georges, si a trebuit sa-i explic. doamne cat m-am putut screme sa formulez trei propozitii decente. asa ca a zis el: " hai ca vorbesc eu romana". again: penibil.
mereu imi zic:"bai mai bine ma abtin decat sa fiu jenanta. dar totusi, daca nu ma straduiesc si nu incerc n-o sa-mi iasa niciodata calumea."
nu-mi pot explica ce se intampla. de inteles inteleg cam tot ce aud. ok, daca bagi cuvinte mai putin uzuale sau vorbesti super repede o sa ma pierzi la un moment dat. dar in mare prind. cand formulez ideile in minte merge binisor. am incercat chiar sa vorbesc cu un personaj imaginar in franceza, exasperata fiind de propria-mi incompetenta. dar cand vine vorba sa port o conversatie decenta, se duce totul naibii instant. ma panichez, ma emotionez, ma precipit, incerc sa fac o fraza din cinci cuvinte, si il uit pe al treilea. why?
amicul mi-a zis mai exerseaza. am zis ok. exersez exersez, da pana mea dak eu dat peste un francez o data la doi ani, pentru ce? si se aplica treaba si cu italiana, si cu spaniola, si cu picul de portugheza vorbita in brazilia pe care il stiu. si vroiam sa invat si germana. what the fuck for?
adik e un cerc vicios. nu pot folosi si imbunatati ce stiu pentru ca nu am cu cine sa vorbesc. dar de ce as vrea sa imbunatatesc daca tot nu am cu cine sa vorbesc?

if by this point ive lost u, that this is pretty much how ud feel if i spoke french.

ar fi fain.

cugetari de roadtrip
day one:
-curtea de arges, nu m-a impresionat profund. un orasel de provincie, nici la campie nici la munte, verdeata nitel mai multa decat in medie, biserica, manastire si cam atat.
-transgafarasan: aici e o alta poveste. serpentinele la marginea haului m-au terminat nervos.(vezi rau de inaltime) nici tunelele n-au ajutat prea mult.(vezi claustrofobie) but i have to admit the views were amazin. daca as fi circulat per pedes, asa nitel mai aproape de pereti probabil ar fi fost minuntat. in mod cert insa o impresie a fost lasata, dovada stand cele doua vise post excursie: primul in care zbor cu masina in prapastie, gandindu-ma in cadere:"i knew this would happen!"; si al doilea in care umblu sprintena si vesela in sus catre balea la picior while having the time of my life.
-vidraru: was huuuuge. am avut noroc de-o zi cu soare, and the water was blue, the forest was green, banda noastra era cea de la interior, deci all in all cea mai relaxata parte. a da, era sa uit: si am vazut ursi! like pe marginea drumului!
- as for balea: e prima data cand merg. locu tare laudat deja de multi, sounded great, looked great, dar am ramas cu senzatia ca it looked even beta some years ago, cand nu era impanzit de cabane si cabanute kitschoase in constructie sau construite, tarabe cu slanina si cozonaci (desi de ce sa mint, mi-am luat si eu shorick). anywayz nu-s multe locuri unde pot spune:"i literally had my head in the clouds."
-sibiu. la sibiu am mai fost, pe lumina. acum l-am vazut si pe intuneric. still nice.
day two:
-prislop. este o manastire mica undeva langa hunedoara. ce-i misto e ca e undeva fix intre multi. brazi gigantici, o poienita, fara semnal la telefon. asa un cadru de poveste.
-castelul corvinilor: senzatie mea despre acest castel, lasata de pozele vazute, era ca este undeva in the middle of the mountains, pozitionat strategic, ceva gen bran. de fapt e in mijlocul hunedoarei, lucru care deja taie din impresia artistica. era in ceva reparatii, dar se putea totusi vizita. el ar fi misto, daca nu ar fi atat de paraginit. stateam sa ma gandesc ca daca (si aici nu pot evita cacofonia) castelul asta, care chipurile e in nush ce top 10 al castelelor de nush esac unde, ar fi spre exemplu in franta, ar arata impecabil.
-deva: cetatea era cu totul in reparatie, asa ca n-am vazut decat cum arata de jos.
-arieseni: e un soi statiune de pe valea prahovei, doar ca nu-i pe valea prahovei. la munte, frumos, invazie de cabane ca peste tot.
(is it just me, sau toate locurile odata misto, naturale, naturiste, virgine, au fost invadate de betoane si s-au cam dus naibii?)
-pestera scarisoara: ar fi trebuit sa fie, dar nu a fost. se pare ca drumul nu e accesibil cu masina normala. real shame. am vazut in schimb intrarea in pestera numita pe numele ei poarta lui ionele. weird name, i know. o chestie imensa. intrarea. mai departe n-am purces ca n-aveam nici lumina, nici busola, nici sfoara sau orice altceva iti mai trebe sa te orientezi in bezna basically.
-cheile turzii: care sunt langa turda, obviously, si-s destul de pitite. stanci, apa, padure, veverite all ova. inclusiv o gramada de alpinisti. i dunno how they do the whole hanging 10 meters high thing.
days three, four, five:
-pure relaxation and recovery in the coutryside. adik la bunica. plus ramet, sat, manastire si chei. satul este unul din asta pierdut in munte, manastirea la fel, foarte misto intretinuta si aranjata, iar cheile...tot chei.
day six:
-medias: seamana extrem de mult cu sibiul. strazi, case, atmosfera. ce mi s-a parut tare misto, cetatea din centrul orasului servea drept scoala nemteasca. nush, dar m-am gandit eu ca tre sa fii tare norocos, as a kid, sa ai ca loc de joaca cetatea, si sa mai faci si scoala germana pe deasupra.
-biertan. e o fosta biserica fortificata, undeva intre medias si sighisoara, care seamana extrem de mult cu sighisoara de data asta. are inclusiv o scara acoperita. si e intr-un sat mic si ascuns undeva intre dealuri. real nice.
-viscri. tot biserica fortificata, desi destul de diferita de biertan. misto este ca tot satul plus biserica sunt in patrimoniul unesco, lucru care nu permite nimanui sa schimbe nimic. nu se paveaza strazile, nu se construiesc case noi si nu se strica alea vechi. si tot satul e numai case vechi, sasesti, frumoase si colorate, cu porti mari si camere inalte, just as i love them the most.
iar mancarea din ardeal...nu exista comparatie. painea este dementiala, si pogacelele si covrigii si lipiile cu branza. si sarmalele si ciorba de fasole cu ciolan afumat. si oamenii parcas mai relaxati si vorbesc cu accentul ala specific. as vrea ca intr-un anumit punct al vietii mele sa ma mut acolo. nu intr-un sat pentru ca-s prea comoda. dar intr-un sibiu sau macar brasov.

...nowhere maybe...

what am i suppose to do with my life? for the lov of me nu-mi pot da seama. si am deja 26 de ani. unii lucreaza de la 17-18. si chiar daca au inceput mai tarziu de atat, macar stiu ce vor sa faca. i have no idea. stiu ca as vrea sa nu lucrez. ceea ce e mostly irealizabil. stiu ca as vrea un job usor si cu program scurt, si fara mari obligatii, si platit decent si care totusi sa-mi si placa. dar nu gasesc nimic care sa se pupe cu descrierea de mai sus. probabil pentru ca nu exista. in majoritatea timpului incerc sa ma pacalesc cu ideea ca there is something out there for me and at a certain point in time ill find it. dar dupa un interviu ca asta, cand nu stiu nici daca as vrea sa fiu selectata nici daca nu as vrea, imi dau seama ca traiesc intr-o lume iluzorie. si poate tre sa vina cineva sa-mi dea doua palme si sa-mi zica: "alo! fetito! trezirea! cat crezi ca o mai poti tine asa?!". e frustrant sa stiu ca am facut doua facultati si un master DEGEABA. pentru ca asta e adevarul. ma uit la ai mei si ma gandesc ce mandrii au fost cand am intrat la facultate, cum relatau povestea... si cum trebuie sa se simta acum, uitandu-se la mine si intrebandu-se probabil unde au gresit. nu stiu unde s-a taiat firul dar s-a taiat. pentru ca de la o gandire de tip "vreau sa intru la finante banci si sa lucrez in banca si sa fac bani" am ajuns la o gandire de tipul " nici nu vreau sa aud de banci sau orice alt job care se apropie de tiparul realist. vreau doar ceva...asa...nu stiu esac ce...." unde naiba am disparut eu din anul intai? ce mi s-a intamplat? unde s-a produs deviatia? cum am ajuns in asemenea hal? si mai important unde o sa ajung in acest ritm?

what a difference a day makes.

ieri eram in vama veche. dormeam pana la 12. faceam o baie in mare. leneveam nitel la soare. ma plimbam desculta pe plaja. mancam un gulash deosebit la soni. mai faceam o baie. mai leneveam nitel. mancam o clatita deosebita la papa bun. radeam cu prietenii. mai leneveam nitel.
azi sunt in bucuresti. m-am sculat la 8. m-am imbracat gros. mi-am luat umbrela. am venit la munca. stau pe un scaun in fata unui calculator intr-un birou de 3 pe 3. si ploua.

in vama veche...

se sta cu cortul pe nisip. se face nudism. sunt multi caini. nu mai ti se pare normal sa mergi la culcare seara. se danseaza pe plaja. se vorbeste cu necunoscutii. se mananca bine. cam toata lumea e beata dupa o anumita ora. se asculta boleroul de ravel la ovidiu la rasaritul soarelui. e altfel.

about paris...in a different way.

anul trecut mergeam pentru prima oara la paris. in cadru organizat, cu familie, cu ghid, cu grup. am stat la hotel, curat, central, cu mic dejun. singura, cred c-am apucat sa umblu doar intr-o zi si atunci am avut o experienta neplacuta la metrou. dar, fiind just that one thing, nu prea am luat-o in seama. asa ca atunci, dupa 7 zile de paris, sau chiar mai repede, am tras repede si clar concluzia: "i love paris!". si poate asta nu ar fi deosebit, pentru ca i have loved rome and venice before. dar am zis atunci fara prea mare ezitare: "as putea pleca din romania ca sa locuiesc aici." si cred ca e prima data cand am zis asta.
asa ca atunci cand m-am vazut din nou in drum spre paris, la mai putin de un an distanta, fara familie, pentru doua saptamani, am preconizat the best days of my life, in the best city. turns out, its all a matter of perspective.
stabilisem sa stau la un tip pe care il cunosc vag si urma sa fie plecat in perioada respectiva. totul parea destul de ok. nu mi-am pus prea multe intrebari si probleme. asa am ajuns sa aflu ca mitul aparamentului jegos de burlac prezentat in filmele americane, nu este tocmai un mit. the place was a total mess. cred ca cea mai buna descriere, preluata tot din filmele americane, dar de alt gen, ar fi : biological hazard. odata prima impresie depasita, mi-am zis: wtf, its not like im gonna spend too much time inside.
asa ca a doua zi am luat-o la picior si am inceput sa descopar adevaratul paris. care adevarat paris nu-i chiar perfect. nu sunt nici pe departe rasista, but the amount of black people is like huge. si n-ar fi o problema ca-s negrii. problema este ca-s galagiosi, ca mergi pe strada si te trezesti ca-ti zic diverse chestii, pe care eu una am fost bucuroasa ca nu le-am inteles si umbla in gasti cum vezi, again, in filmele americane. sunt o mixtura dubioasa intre baietasii nostrii de cartier si tigani.
si daca negrii nu ar fi destul, u have the arabs. specie care mie una mi se pare tare periculoasa si parsiva. nu vrea sa generalizez acu nici despre unii nici despre altii, dar marea majoritate se incadreaza in descrierile de mai sus.
and then, to top it all, mai sunt si tiganii. tiganii nostrii. care-s mai multi decat la noi cred. in metrou, la notre dame, in fata galeriilor lafayette. everywhere! trebui sa folosesti romana cu mare atentie si in mare liniste.
si cam asa, in doi timpi si trei miscari, imaginea marelui paris pe care mi-o creasem s-a facut tandari.
bineinteles, am vazut si o gramada de chestii misto. m-am suit prin turnuri, am stat pe iarba prin gradini, am mancat inghetata si tarte si baghete de vis, am beneficiat de clima total necaniculara, am vazut artificiile de ziua nationala si nu in ultimul rand am ascultat u2 live, ceea ce a fost de departe the highlight of my trip .
dar peste toate a planat ca un nor maaaare, stresul de a ma intoarce seara in the little dirty room, si de a nu fi atacata de vreun dubios la metrou sau pe strada.
asa ca pot zice acum, ca felul in care vezi un oras depinde extrem de mult de nevoi de baza, gen cazare decenta si siguranta. si ca parisul meu de anul trecut si parisul meu de anul asta au fost doua experiente totalmente diferite. si ca, de acum inainte, i will think twice before i say: "i could leave my contry and move here."
oricum aseara, in timp ce ma plimbam prin centrul bucurestiului, singura, la ora 11, fara nici un stres, am realizat ca dintr-un anumit punct de vedere e oarecum revigorant sa stiu ca pot face asta aici, la mine acasa, iar la paris nu prea.