in vama veche...

se sta cu cortul pe nisip. se face nudism. sunt multi caini. nu mai ti se pare normal sa mergi la culcare seara. se danseaza pe plaja. se vorbeste cu necunoscutii. se mananca bine. cam toata lumea e beata dupa o anumita ora. se asculta boleroul de ravel la ovidiu la rasaritul soarelui. e altfel.

about paris...in a different way.

anul trecut mergeam pentru prima oara la paris. in cadru organizat, cu familie, cu ghid, cu grup. am stat la hotel, curat, central, cu mic dejun. singura, cred c-am apucat sa umblu doar intr-o zi si atunci am avut o experienta neplacuta la metrou. dar, fiind just that one thing, nu prea am luat-o in seama. asa ca atunci, dupa 7 zile de paris, sau chiar mai repede, am tras repede si clar concluzia: "i love paris!". si poate asta nu ar fi deosebit, pentru ca i have loved rome and venice before. dar am zis atunci fara prea mare ezitare: "as putea pleca din romania ca sa locuiesc aici." si cred ca e prima data cand am zis asta.
asa ca atunci cand m-am vazut din nou in drum spre paris, la mai putin de un an distanta, fara familie, pentru doua saptamani, am preconizat the best days of my life, in the best city. turns out, its all a matter of perspective.
stabilisem sa stau la un tip pe care il cunosc vag si urma sa fie plecat in perioada respectiva. totul parea destul de ok. nu mi-am pus prea multe intrebari si probleme. asa am ajuns sa aflu ca mitul aparamentului jegos de burlac prezentat in filmele americane, nu este tocmai un mit. the place was a total mess. cred ca cea mai buna descriere, preluata tot din filmele americane, dar de alt gen, ar fi : biological hazard. odata prima impresie depasita, mi-am zis: wtf, its not like im gonna spend too much time inside.
asa ca a doua zi am luat-o la picior si am inceput sa descopar adevaratul paris. care adevarat paris nu-i chiar perfect. nu sunt nici pe departe rasista, but the amount of black people is like huge. si n-ar fi o problema ca-s negrii. problema este ca-s galagiosi, ca mergi pe strada si te trezesti ca-ti zic diverse chestii, pe care eu una am fost bucuroasa ca nu le-am inteles si umbla in gasti cum vezi, again, in filmele americane. sunt o mixtura dubioasa intre baietasii nostrii de cartier si tigani.
si daca negrii nu ar fi destul, u have the arabs. specie care mie una mi se pare tare periculoasa si parsiva. nu vrea sa generalizez acu nici despre unii nici despre altii, dar marea majoritate se incadreaza in descrierile de mai sus.
and then, to top it all, mai sunt si tiganii. tiganii nostrii. care-s mai multi decat la noi cred. in metrou, la notre dame, in fata galeriilor lafayette. everywhere! trebui sa folosesti romana cu mare atentie si in mare liniste.
si cam asa, in doi timpi si trei miscari, imaginea marelui paris pe care mi-o creasem s-a facut tandari.
bineinteles, am vazut si o gramada de chestii misto. m-am suit prin turnuri, am stat pe iarba prin gradini, am mancat inghetata si tarte si baghete de vis, am beneficiat de clima total necaniculara, am vazut artificiile de ziua nationala si nu in ultimul rand am ascultat u2 live, ceea ce a fost de departe the highlight of my trip .
dar peste toate a planat ca un nor maaaare, stresul de a ma intoarce seara in the little dirty room, si de a nu fi atacata de vreun dubios la metrou sau pe strada.
asa ca pot zice acum, ca felul in care vezi un oras depinde extrem de mult de nevoi de baza, gen cazare decenta si siguranta. si ca parisul meu de anul trecut si parisul meu de anul asta au fost doua experiente totalmente diferite. si ca, de acum inainte, i will think twice before i say: "i could leave my contry and move here."
oricum aseara, in timp ce ma plimbam prin centrul bucurestiului, singura, la ora 11, fara nici un stres, am realizat ca dintr-un anumit punct de vedere e oarecum revigorant sa stiu ca pot face asta aici, la mine acasa, iar la paris nu prea.

god works in mysterious ways.

tin in mana un bilet. un bilet frumos, portocaliu, pe care scrie, u2 360 tour, samedi 11 juillet 2009, stade de france, paris. aproape ca nu imi vine sa cred. acum o luna si ceva ma dadeam practic de ceasul mortii pentru ca n-am castigat acelasi bilet la un concurs guerilla. si ma gandeam uite cum s-a dus sansa mea sa vad din nou parisul si pentru prima data u2. si sustineam sus si tare ca: "life aint fair!". si uite cum intr-o luna doar, am cunoscut niste oameni, am fost invitata la paris, am decis sa accept si am gasit bilet la un concert sold out demult.
asa ca retrag tot ce-am zis. life is fair. its also full of ups and downs and twists and turns. and amazingly enough some dreams do come true.

dar nu mam panicat. inca.

aseara am iesit in oras cu niste prieteni si prietenii lor veniti de la paris. cu avionul. la otopeni. acelasi otopeni prin care au trecut persoanele diagnosticate cu gripa porcina azi.
de vreo jumatate de ora tusesc un pic mai mult decat de obicei si ma cam doare capul. si am starea accea pe care am mai avuto right before a flue.

this will not be over quickly. you will not enjoy this. i am not your queen!

aseara am revazut filmul 300. i still find it amazing. nu stiu cum sa explic exact. dar daca cineva mar intreba :"whats ur favourite movie?" or somethin like that asta ar fi unul din filmele la care mas gandi. realizez ca nu e un film cu nush ce substrat, sau intriga sau altceva. dar e un film care ramane cu tine dupa cel vezi. maybe is the music, maybe its the light and the colors, maybe its the slow motion frames, maybe its the naked men. nu pot pune degetul pe chestia care ma face sa declar ca 300 este in my top 10. but its there.

putini sunt cei care au intr-adevar cei "sapte ani de acasa". asta constat eu. poate ca suna ciudat venind de la mine, care am doar 26 de ani, treaba asta specifica celor de varsta a doua sau a treia. sau ma rog asa mi se pare mie. adica, daca undeva cand eram in liceu sau facultate mi-ai fi zis, "in cativa ani o sa faci tu pe lupu moralizator", as fi ras probabil si as fi raspuns "yeah right!".

dar se pare ca la asta s-a ajuns. trebuie sa fac aceasta afirmatie, pentru ca ma lovesc de lipsa acuta a "celor sapte ani de acasa" peste tot. nu o pot defini altfel. nu ii pot da un nume, pentru ca sa manifesta diferit. in general e nesimtire, in alte cazuri indiferenta sau sictir. fiecare cu tiparul lui.

sa incepem cu manifestarile de baza, ale oamenilor de rand, peste care dai pe strada. vrei nu vrei sunt peste tot. sunt taranii care fluiera sau fac remarci deloc subtile, gen "alo papusha!". si-ti vine sa le zici "taci drecu din gura, retard idiot. ce cacat rezolvi cu "alo papusha"? nu vezi ca nu te bag in seama". incerci o data, incerci de doua ori, da dupa te potolesti. dar nu, ei persevereaza in prostia proprie. astia sunt specia cea mai des intalnita cred, si cea mai enervanta. pentru care mi-as dori sa am un plici. pentru fiecare "alo papusha" sa primeasca un plici peste gura. s-ar potoli probabil.

apoi sunt cei scarbosi, care fie isi sufla mucii pe strada, fie scuipa zgomotos, sau, si mai minunat, considera ca pot face pipi dupa o roata de masina, ca nu-i vede nimeni.

mai e o categorie deosebita. cei care vorbesc tare, hahaie si chitaie prin mijloacele de transport in comun. metrou, tramvai, autobuz, nu conteaza, ei, dar si ele, pur si simplu trebuie sa-si discute problemele medicale, familiale sau de orice alta natura, in gura mare, cu amicul/amica de langa sau de la capatul celalalt al telefonului. asa ca daca vrei sa citesti o carte spre exempu, tre sa iti aduni toate resursele de pace si serenintate interioara ca sa faci fata.

asta ar fi asa un fel de baza piramidei.

apoi vin oamenii de pe langa tine. colegii de birou, amicii amicilor, si alte persoane pe care le cunosti vag.

is life fair?

saptamana asta radio guerilla a dat like the best premiu ever. bilete la concertul u2 de la paris. u2! paris! how can u top that? miam facut playlist. am cantat acasa. am cantat la birou. am cantat in tren. am cantat pe strada. i woke up every morning and i went to bed every evenin with u2 in my head. i brushed my teeth singing "i have climbed highest mountain, i have run through the fields". cred ca daca mai fi sculat la 2 noaptea si ai fi zis: "canta u2 acum!"as fi cantat. trei zile nam prins linia libera. in ultima zi, am reusit. am reusit si sa cant bine din cate mi sa spus, in ciuda unor emotii cum nam avut in viata mea. aproape ca nu mai puteam respira. era ceva similar cu senzatia pe care o ai dupa ce urci 100 de scari or something. simteam cami sare inima afara pe gat. problema a fost ca si persoana cu care concuram a cantat la fel de bine. si atunci ce siau zis ei? hai sa facem un quiz. despre u2. in momentul ala am stiut ca sa terminat. nam raspuns la nici o intrebare. nus genul de fan care sta sa toceasta istoria formatiei, sa stie exact cate albume au scos, si cate cantece are fiecare album si cum se numeste fiecare cantec. nu vad rostul unor astfel de informatii. sunt insa genul de fan care ar sta sin cap sa prinda un concert deal lor, care odata ajuns la concert canta de la cap la coada si iese deacolo in extaz, care atunci cand oricine iar zice :"they are overrated." o sa zica imediat:"fuck off. u2 will never be overrated!". tipa care a mers mai departe a luat in final si biletele. logica mea e relativ simplista: "am fost la fel de bune"+"ea a luat biletele"= "daca stiam un quiz nemernic eram eu acolo". so now u tell me.