putini sunt cei care au intr-adevar cei "sapte ani de acasa". asta constat eu. poate ca suna ciudat venind de la mine, care am doar 26 de ani, treaba asta specifica celor de varsta a doua sau a treia. sau ma rog asa mi se pare mie. adica, daca undeva cand eram in liceu sau facultate mi-ai fi zis, "in cativa ani o sa faci tu pe lupu moralizator", as fi ras probabil si as fi raspuns "yeah right!".

dar se pare ca la asta s-a ajuns. trebuie sa fac aceasta afirmatie, pentru ca ma lovesc de lipsa acuta a "celor sapte ani de acasa" peste tot. nu o pot defini altfel. nu ii pot da un nume, pentru ca sa manifesta diferit. in general e nesimtire, in alte cazuri indiferenta sau sictir. fiecare cu tiparul lui.

sa incepem cu manifestarile de baza, ale oamenilor de rand, peste care dai pe strada. vrei nu vrei sunt peste tot. sunt taranii care fluiera sau fac remarci deloc subtile, gen "alo papusha!". si-ti vine sa le zici "taci drecu din gura, retard idiot. ce cacat rezolvi cu "alo papusha"? nu vezi ca nu te bag in seama". incerci o data, incerci de doua ori, da dupa te potolesti. dar nu, ei persevereaza in prostia proprie. astia sunt specia cea mai des intalnita cred, si cea mai enervanta. pentru care mi-as dori sa am un plici. pentru fiecare "alo papusha" sa primeasca un plici peste gura. s-ar potoli probabil.

apoi sunt cei scarbosi, care fie isi sufla mucii pe strada, fie scuipa zgomotos, sau, si mai minunat, considera ca pot face pipi dupa o roata de masina, ca nu-i vede nimeni.

mai e o categorie deosebita. cei care vorbesc tare, hahaie si chitaie prin mijloacele de transport in comun. metrou, tramvai, autobuz, nu conteaza, ei, dar si ele, pur si simplu trebuie sa-si discute problemele medicale, familiale sau de orice alta natura, in gura mare, cu amicul/amica de langa sau de la capatul celalalt al telefonului. asa ca daca vrei sa citesti o carte spre exempu, tre sa iti aduni toate resursele de pace si serenintate interioara ca sa faci fata.

asta ar fi asa un fel de baza piramidei.

apoi vin oamenii de pe langa tine. colegii de birou, amicii amicilor, si alte persoane pe care le cunosti vag.

is life fair?

saptamana asta radio guerilla a dat like the best premiu ever. bilete la concertul u2 de la paris. u2! paris! how can u top that? miam facut playlist. am cantat acasa. am cantat la birou. am cantat in tren. am cantat pe strada. i woke up every morning and i went to bed every evenin with u2 in my head. i brushed my teeth singing "i have climbed highest mountain, i have run through the fields". cred ca daca mai fi sculat la 2 noaptea si ai fi zis: "canta u2 acum!"as fi cantat. trei zile nam prins linia libera. in ultima zi, am reusit. am reusit si sa cant bine din cate mi sa spus, in ciuda unor emotii cum nam avut in viata mea. aproape ca nu mai puteam respira. era ceva similar cu senzatia pe care o ai dupa ce urci 100 de scari or something. simteam cami sare inima afara pe gat. problema a fost ca si persoana cu care concuram a cantat la fel de bine. si atunci ce siau zis ei? hai sa facem un quiz. despre u2. in momentul ala am stiut ca sa terminat. nam raspuns la nici o intrebare. nus genul de fan care sta sa toceasta istoria formatiei, sa stie exact cate albume au scos, si cate cantece are fiecare album si cum se numeste fiecare cantec. nu vad rostul unor astfel de informatii. sunt insa genul de fan care ar sta sin cap sa prinda un concert deal lor, care odata ajuns la concert canta de la cap la coada si iese deacolo in extaz, care atunci cand oricine iar zice :"they are overrated." o sa zica imediat:"fuck off. u2 will never be overrated!". tipa care a mers mai departe a luat in final si biletele. logica mea e relativ simplista: "am fost la fel de bune"+"ea a luat biletele"= "daca stiam un quiz nemernic eram eu acolo". so now u tell me.

when i grow up i wanna be a bobo.

am fost in vacanta de paste. four days or so. nu pot zice cam facut mare lucru. am fost la tara, la bunici, cu familia yada yada. am mancat, am dormit, mam plimbat, am facut ceva poze, mam jucat cu ceva animale. nothing fab. but still. i loved it. 6 ore pe drumul de intoarcere nu mam putut gandi decat: man this was good. and man i hate going back to work. sau nam gasit jobul potrivit, lucru ce ar fi pe de o parte acceptabil pentru ca inca mai am sanse, pe de alta parte trist, pentru ca am o varsta, saaaaauuuuu....i just wasnt made for work. stiu, poate suna banal. cui ii place in fond? dar sa stiti cas unii care chiar nu pot fara. fara sa se scoale dimineata, fara sasi bata capul zilnic timp de minim opt ore in fata unui birou. chiar sunt. iam vazut eu. ceea ce e ok pana la urma pentru ca daca toti ar fi ca mine sar ajunge la haos presupun. dar tocmai pentru ca nus toti ca mine, inca mai trag speranta ca at one point, o sami gasesc si eu linistea. adica un job asa relaxat. in termenii moderni freelancer. sa ma scol cand vreau, sa plec cand vreau, sa stau cat vreau, sa vin cand vreau, sa fac ce vreau, sa ma duc unde vreau, si printre picaturi sa si scot bani din asta.
acum ceva vreme am vazut un soi de documentar despre paris. siam aflat despre "bobos". les bourgeois bohemes. si cum ei sunt unii de umbla prin paris, in special marais, care se intampla sa fie unul dintre cartierele care miau placut cel mai mult. sunt imbracati fashionably, nu muncesc, dar au bani, si se plimba, ies si in genere nu fac nimic. and right then and there i decided.

a different saturday

de ceva vreme incerc sa fac lucruri pe care nu leas face in mod normal, lucruri pe care unuii oameni din jurul meu le considera cel putin dubioase. asa ca, pe acest principiu, sambata dimineata am decis sami iau aparatul foto si sa raspund unei invitatii de pe metropotam. foto safari in rahova. in opinia unora poate parea oarecum ciudat sa te duci asa de nebun, sa te intalnesti cu niste oameni pe care nui stii, intrun loc pe care nul stii, nu tocmai prietenos in cazul de fata, ca sa...uh...faci poze. well i did. am luat tramvaiul de la unirii pana la piata chirigiu, care nu este actually o piata, si am mers trei statii. siam dat intai peste 2 oameni, care sau facut 4, si apoi 10 si apoi 20 si. si am avut noroc de o zi demential de frumoasa de primavara, intre doua zile depresiv de ploiase de toamna. si neam plimbat printro fabrica parasita, pana neau dat afara cei care furau diverse chestii deacolo, sub pretextul ca e proprietate privata. siam ajuns pe niste strazi cum nu credeam ca pot exista in bucuresti si cu atat mai putin in rahova, si care mie una imi aminteau de italia. si mam jucat cu tot soiul de catei si pisici. si am cunoscut oameni noi si interesanti. siam facut poze. si, desi initial, plecasem oarecum indoita deacasa, gandinduma la toate felurile in care lucrurile ar putea merge prost, am descoperit multe feluri in care lucrurile pot merge bine.

i rest my case.

july first. bestfest. the killers. and me.

but ill always be a dog person.

a cat is not a dog. thats the simple truth. a cat dont shake her paw. a cat dont sit, roll over or play dead. a cat dont answer to a name. a cat dont lick ur hand. unless it tastes like food. a cat dont put its paws on ur knees. unless its trying to get to the table to get the food. a cat might run for the ball u throw, but it wont fetch it for sure. a cat dont chase u if ull run. a cat dont know when ur comin home, and wont welcome you shakin her tale.
dont get me wrong. i lov cats. i own one.

cum am intrat la de phazz.

- vreti bilet?
- cu cat il dai?
- 150.
- LOL.
- ce?
- e mult prea scump.
- da cat vreti sa dati?
- uuuu...50 maxim.
- bine, haideti, datimi 80.
- domne am 50.
- bine bine haideti luati biletu si datimi 70.
- frate nam decat 50.
- bine haideti. uitati biletu. acu datimi si banii.
- ooofff...nam decat 40 in portmoneu.
- nu se poate, e bilet de la sefu.
- imi pare rau. uitati. luatil inapoi.
- bine haide datimi 40.
- multumesc.